English German Espagnol Portugese Chinese Japanese Arab Rusian Italian Norvegian Dutch Hebrew Polish Turkish Hindi
Accueil du site > 03 - Livre Trois : HISTOIRE > 3ème chapitre : Révolutions bourgeoises et populaires > Istoria romilor din România : Șapte secole de opresiune Sclavia în Țara (...)

Istoria romilor din România : Șapte secole de opresiune Sclavia în Țara Românească și în Moldova - Histoire des Roms de Roumanie : Sept siècles d’oppression L’esclavage en Valachie et Moldavie

dimanche 17 mars 2019, par Robert Paris

Istoria romilor din România : Șapte secole de opresiune

Sclavia în Țara Românească și în Moldova [1]

Particulele din India, între anii 800 și 950, se estimează că romii [2] sosesc în Europa de sud-est în ultimul trimestru al secolului al XIII-lea. Sosiți ca oameni liberi în Principatul Țara Românească, ei aduc cu ei măiestrie (mai ales în lucrarea de fier) a Indiei și a Europei bizantine. Această venire a muncitorilor calificați este apoi o binecuvântare pentru domnii vlah și moldoveni care au nevoie de forță de muncă. Lorzii feudali, în primul rând fără temei juridic, încep să-i înrobească pe acești oameni. Din ce în ce mai multe măsuri severe sunt luate de proprietari de terenuri, lords și mănăstiri pentru a forța această forță de muncă să rămână pe teren. Trebuie remarcat faptul că, în fața sclaviei, romii au încercat să fugă în Germania sau în Polonia, dar din cauza tenului lor plictisitor, ei erau considerați "musulmani" și, în fața cruzimii, le-au făcut să se ascundă în munții Carpaților, unde au căzut înapoi în mâinile sclaviștilor. Prima înregistrare scrisă a acestei sclavi datează din domnia lui Rudolf IV în 1331-1355, unde romii sunt descriși ca fiind deținute de mănăstiri și proprietari de pământ. Dar numai în timpul domniei lui Vasile Lupul Moldovei (1634-1654) a fost instituită o lege de patruzeci de puncte privind sclavii romi. Începând cu anul 1500, termenul românesc Tsigan devine sinonim cu sclavul.

Sclavii sunt apoi împărțiți în ogor tsigani, sclavi din câmp și casali tsigani, sclavi domestici, cei din urmă subdivizați în domnești sclavi, sclavi ai nobililor, sclavi curte, sclavi monastivesti, sclavi ai sclavilor Biserica, etc ... Sclavii sunt apoi supuși diferitelor lucrări, cum ar fi muncitori, săpători de aur, fierari, servitori, bucătari, dușmani sau muzicieni. Trebuie remarcat faptul că, în timp ce unii romi erau folosiți ca muzicieni, era interzis pentru cei care aveau un alt loc de muncă să dețină instrumente muzicale. Trecerea Moldovei și Țării Românești sub dominație turcească în secolul al XVI-lea (păstrând în același timp autonomia relativă), sub conducerea otomană directă în secolul al XVIII-lea, nu sa schimbat mult pentru sclavii romi.

În al 19-lea, codul lui Vasile cel Wolf este uitat, astfel încât apar noi reglementări. Astfel, în 1818, Codul penal valah include următoarele articole :

Secțiunea 2 : Tiganii s-au născut sclavi. Secțiunea a 3-a : Fiecare copil născut dintr-o mamă slave este o secție sclavă 5 : Fiecare proprietar are dreptul să-și vândă sau să-și dea slavii Secțiunea 6 : Orice țigan fără proprietar este proprietatea Prințului. "

Codul penal al Moldovei din 1833 prevede :

Secțiunea II.154 : Căsătoriile legale nu pot avea loc între persoane libere și sclavi. Secțiunea II.162 : Căsătoriile între sclavi nu pot avea loc fără consimțământul proprietarilor lor. Secțiunea II.174 : Prețul unui sclav va fi stabilit de instanță în funcție de vârsta, starea și profesia sa. " Romii sunt vânduți și cumpărați la targurile de sclavi, prețul din 19 fiind de obicei o monedă de aur pe kilogram, indiferent de legăturile de familie care unesc romii între ei (în ciuda unei legi din 1757 care interzice vindeți copii separat de părinți), cel mai adesea "lot". În această privință, Kogalniceanu, un tsiganolog român din secolul al XIX-lea, scrie : "Când eram tânăr, am văzut pe străzile Iași ființe umane cu mâinile și picioarele înlănțuite, unii chiar purtând inele de fier în jurul gâtului și gâtului. cap. Pedepsele crude de biciuire, de foame, de fumat, de țintire goală în zăpadă sau în râul înghețat, au fost tratamentul aplicat tiganilor. Sfințenia căsătoriilor lor și legăturile lor de familie nu au fost respectate. Femeia a fost ruptă de la soțul ei, fată a fost separată forțat de mama ei, copiii au fost smulși din brațele părinților lor, separați și vânduți în toate părțile României. Nici bărbații, nici legile nu au milă de aceste ființe umane nefericite.

"Căsătoriile" dintre romi sunt aranjate cel mai adesea între proprietari pentru reproducerea simplă, un preot care formalizează uniunea înainte de a fi forțat să se reproducă. Dacă codul lui Vasile cel Wolf prevede că "un țigan care violează un alb trebuie să fie ars în viață", proprietarii nu ezită să-l violeze pe sclavi, astfel încât în secolul al XIX-lea, jurnalistul francez Félix Colson notează că mulți Sclavii romi sunt blonzi. Pentru a obține o idee despre condițiile de trai ale sclavilor, putem menționa pe Félix Colson, care, vizitând un baron român, indică în memoriile sale că "mizeria este atât de trupă încât să le privească, pierde apetitul ". Trebuie remarcat că, deși legea nu permitea unui baron să-l ucidă pe sclavul său, această practică era totuși obișnuită (legea nu interzice oricum pedeapsa corporală, care ar putea termina în moartea sclavului). Spre Desrrobireja (emancipare) ?

Foarte adesea, povestea unui popor asuprit este scrisă doar ca succesiunea opresiunilor pe care le supun, fără nici o problemă de rezistență. Acest mod de scriere a istoriei, chiar dacă este realizat pentru un scop progresist, poate, cu toate acestea, să transmită ideea că cei oprimați ar fi "în mod natural" supuși. Prin urmare, este important să subliniem faptul că nu toți romii suferă sclaviv în mod pasiv. Astfel, în Carpați, romii eliberați sau evacuați, uneori legați de Gadje [3], au format comunități semi-nomade, Netoci. Considerate de ideologia dominantă drept "cei mai depraviți" romi, acuzați de canibalism [4], ei sunt văzuți ca eroi de către poporul romani supus sclaviei. Mai mult, când la începutul secolului al XIX-lea baronii au încercat să-i reducă din nou la sclavie, Netoci s-au angajat într-un război de gherilă care se va sfârși numai cu desființarea sclaviei. Au avut loc și multe revolte de sclavi împotriva proprietarilor lor [5].

Și în societatea românească se dezvoltă idei progresiste, iar vocile încep să fie auzite pentru a denunța sclavia. Astfel, Kogalniceanu a scris în 1837 : "Europenii organizează societăți filantropice pentru abolirea sclaviei în America, iar pe propriul lor continent 400.000 de țigani sunt țintiți în sclavie". În plus, trecerea de la modul feudal de producție la modul de producție capitalist face sclavia din ce în ce mai depășită. Proprietarii de terenuri și Biserica încep să-și elibereze sclavii, preferând o forță de muncă salariată. Astfel, în 1844, Biserica Moldovei și-a eliberat sclavii, imitați în 1847 de Biserica Valahiei. Revoluția burgheză democratică din 1848 a fost condusă de "bonjouristii", patrioți radicali, împotriva Imperiului otoman. Liderii revoluționari proclamau că "poporul român respinge practica inumană și barbară a proprietății sclavice și anunță eliberarea imediată a tuturor țiganilor aparținând proprietarilor privați". Dar, încă din 1849, forțele turcești din sud și rușii din nord au reocupat cele două principate și au reintrodus vechile legi, inclusiv sclavia. Baronii sosesc fără mari dificultăți să își recupereze foștii sclavi. Cu toate acestea, în ciuda reacției, lupta pentru abolirea sclaviei continuă, iar sclavia devine ilegală la 23 decembrie 1855 în Moldova și la 8 februarie 1856 în Țara Românească.

În 1856, Tratatul de la Paris a recunoscut autonomia celor două provincii românești în cadrul Imperiului Otoman. Noul lider al provinciilor, numit România din 1861, prințul Ioan Alexandru Couza, stabilește din nou sclavia pentru romi și ierarhia pentru țărani. Abia în 1864, după lovitura de stat condusă de Koglniceanu, sclavia și iobăgarea au fost definitiv anulate în România. Reprezentând cea mai radicală aripa a burgheziei, Koglniceanu a prevăzut chiar o reformă agrară care, teoretic, ar trebui să beneficieze de iobagi și sclavi liberi. În prezent, cele mai reactive facțiuni ale burgheziei și ale baronilor au complotat să dea putere în februarie 1866 regelui Charles I al lui Hohenzollern. În plus, în ciuda autonomiei, România rămâne foarte dependentă de Imperiul Otoman și de structurile sale feudale.

Astfel, chiar eliberați de sclavie, romii continuă să trăiască în condiții dramatice. Mulți sunt romii care au fugit din țară, temându-se să se întoarcă la sclavie, mai întâi în țările vecine, apoi în Scandinavia sau Europa de Vest, chiar și în America. Romii care nu părăsesc România locuiesc de obicei în satele în care locuiau când erau sclavi în apropierea mănăstirilor. Toate rapoartele timpului vorbesc despre mizeria în care trăiesc romii : îmbrăcați în cârpe, supuși foamei, "libertatea" oferă romilor un statut cu mult mai de invidiat decât cel pe care l-au cunoscut ca sclavi. Pe lângă sărăcie, romii trebuie să sufere rasism împotriva lor. De exemplu, doi călători americani, la începutul secolului al XX-lea, spun că, atunci când au oferit ciocolată celor doi mici cerșetori de rromi, cei doi copii au fugit strigând "Moarte ! Moarte ! (Moartea, moartea !) Într-adevăr, de multe ori după "emanciparea" lor, romilor le-au fost oferite mâncare otrăvită, un mijloc folosit pentru a scăpa de ele, astfel încât una dintre primele lecții pe care le cunosc copiii romi Timpul este să nu acceptați niciodată alimente de la un străin.

De la sfârșitul secolului al XIX-lea, romii, în special cei care au reușit să studieze, au început să se organizeze pentru a cere egalitatea cu gadjele.

Dictatura lui Antonescu și deportarea în Transnistria

În această atmosferă de mizerie și rasism, romii traversează istoria României, independența ei (recunoscută de Congresul de la Berlin în 1878), participarea României la primul război mondial între anii 1916-1918 laturile aliaților, apoi atașamentul României la Bucovina și Transilvania (preluat din Ungaria), precum și din Basarabia (dus în Rusia).

În fața crizei mondiale din 1929 și a grevelor muncitorilor care contracarează mizeria (inclusiv grevele feroviare și lucrătorii din industria petrolieră), partidul "Gărzii de Fier", un grup fascist creat în anii 20 de Horia Sima (inclusiv Ionesco, Mircea Eliane și Cioran) este susținută de o parte din ce în ce mai mare a burgheziei. O atmosferă rasistă devine din ce în ce mai greoaie în țară, cu pogromuri frecvente în Moldova și Basarabia împotriva evreilor și a romilor. Prin influența nazismului și în special a tezelor lui Ritter, rasismul anti-romi construiește un corpus "științific" ideologic. Nu mai este doar o chestiune de descriere a romilor drept "hoți" și a soțiilor acestora ca "deznădejde", ci, ca și Ion Facaoaru, principalul teoretician român al rasismului anti-rom, pentru a lupta împotriva "pericolului țiganilor" "sărăcirea genetică a poporului român". Încă din 1938, a fost creat un Comisariat General pentru Minorități, cu o responsabilitate deosebită pentru "întrebarea țiganilor". Universitățile, în special cea a Clujului, se îndreaptă spre studiul antropologiei eugenice. Ideologia "sângelui pur" al "rasei române" amenințată de "impuritatea țiganilor" se dezvoltă. În 1940, regele Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai I, care a chemat la putere pe fascistul Antonescu, susținut de Garda de Fier, care sa proclamat el însuși Conducător al României, în timp ce URSS, în cadrul Pactul german-sovietic ocupă Basarabia și Bucovina, iar Horty-ul fascist al Ungariei se învecinează cu nordul Transilvaniei. România devine stat național "legionar" și este aliat cu Germania nazistă.

În anul 1940, Ministerul de Interne a interzis romilor "nomazi" să "se hrănească în timpul iernii".

În 1941, Hitler a oferit Transnistriei în România, ca o compensație pentru Transilvania. În același an a fost instituită sterilizarea femeilor rome. În mai 1942, Antonescu a ordonat un recensământ general al populației rome, 208.700 de romi fiind enumerate în țară. La 1 iunie, a început deportarea romilor "nomazi și semi-nomazi" din Transnistria. La 11 august, inspectorul general al recensământului afirmă că 84% dintre romii "nomazi și semi-nomazi" au străbătut Nistrul. Comenzile precizează că nu vor informa în niciun fel deportații la destinație. Odată ajuns în Basarabia, trebuie să-și schimbe banii în Reichsmarks și apoi sunt repartizați într-o localitate. Un primar al comunei a publicat în 1945 amintirile sale despre această perioadă : "La sfârșitul lunii august 1942 a început să sosească la Trihai, pe râul Bug, Roma. Acestea au fost distribuite în fermele din jur ; într-o săptămână au fost cincisprezece mii de romi să ajungă. Ei se aflau într-o stare de mizerie incredibilă. Au fost mulți bătrâni, unii erau goi. Din 12 septembrie 1942 a început deportarea romilor sedentari. Sunt deportați cu trenul, inclusiv copiii neînsoțiți. Ei au voie să ia doar o singură bucată de bagaj de mână, restul (terenuri, case, animale etc.) este confiscat. Rândul sedentar de romi durează opt zile. Singurii romi care evită deportarea sunt cei ai familiilor soldaților, o măsură luată în urma revoltelor soldaților romi de pe front, când au aflat despre deportarea familiilor lor.

În Transnistria, condițiile de trai sunt dramatice : foametea, frigul și tifosul, fără a menționa pe aceia care sunt uciși deoarece încearcă să scape. Unii, inclusiv iernile, erau goi. Foametea este de așa natură încât unii romi mănâncă cai, în timp ce pentru majoritatea acestora carnea de cal este tabu. Între 1941 și 1943, trei sute de mii de evrei au fost deportați și în Transnistria. Până la sfârșitul anului 1943, Antonescu a înțeles că Germania nu va câștiga războiul, deportările au încetat, iar regele Mihai a dizolvat guvernul Antonescu la 23 august 1944 și a declarat război Germaniei. Din 1941 până în 1943, aproximativ 36 000 de romi au murit în deportare în Transnistria [6].

Stalinismului

Armistițiul a fost semnat la 13 septembrie 1944, iar ministrul de interne a cerut romilor să își reia activitatea tradițională în România. În 1948, România a devenit o democrație populară sub jugul URSS stalinist. Multe asasinate, torturi, arestări arbitrare etc. sunt organizate pentru a permite unui PC care a adunat doar câteva sute de membri în 1945 pentru a-și lua puterea. Nu pare că sub autoritatea lui Gheorghiu Dej, apoi secretar al PCR, există o diferență între soarta rezervată romilor și celor ale altor cetățeni din România, discriminarea rasistă fiind îndreptată în special împotriva maghiarilor, Sârbii sau croații. Rromii rămân totuși în principal folosiți ca muncitori necalificați ai industriei și agriculturii.

În 1965, Nicolae Ceaușescu a preluat conducerea PC-ului. România are cea mai puternică creștere economică din toate țările europene și se distanțează de URSS. Singura țară din Pactul de la Varșovia care nu și-a trimis tancurile în Praga în 1968, România lui Ceaușescu a devenit cea mai potrivită țară din est pentru Occident. De Gaule, în călătoria oficială în România în 1968, proclamă "România pentru români".

Mai degrabă independent de URSS, România dezvoltă o ideologie ultra-naționalistă. Ceaușescu declară în mod repetat superioritatea cursei "Dace" [7]. În afară de campania națională din 1977 care a confiscat toate aurul (în particular bijuterii) aparținând romilor, există puține documente despre situația particulară a romilor în timpul dictaturii lui Ceaușescu, dar se dovedește un fapt : dintre cei 80.000 de copii găsite în orfelinatele din România în anul 1990 (de fapt domiciliile autentice), 80% erau copii romi (în timp ce romii reprezintă doar 10% până la 20% din populația românească). Și știm condițiile "vieții" în aceste orfelinate : un minim de atenție, îngrijire și confort, epidemii de SIDA, hepatită și holeră cauzate de echipamente de transfuzie nesterile etc. Deci, se estimează că între 50 și 60% din rata anuală a mortalității în aceste orfelinate. Potrivit articolului lui Ian Hancok, "Rasa domnilor lui Ceaușescu și a forței de muncă robotice țigănești", acest număr incredibil de mare de copii romi din aceste orfelinate ar fi rezultatul unei politici consecvente rasiste a regimului totalitar. În numele superiorității rasiale a dacilor, ar fi fost necesar să transformăm romii într-un popor al slujitorilor servili, cu un statut apropiat de cel al sclaviei, iar aceste orfelinate ar fi fost destinate să extermine surplusul muncii rom.

De la "revoluție" până în prezent

Revoluția românească din decembrie 1989 a fost în cele din urmă o lovitură de stat, o clique aproape de puterea de a scăpa de cuplul Ceaușescu. Căderea regimului Ceaușescu este marcată de o atmosferă de rasism, dintre care romii sunt primele victime. Zvonurile circulă că romii ar fi toți agenți ai Securității sau chiar că Ceaușescu însuși ar fi fost un rom. În același timp, presa continuă să publice articole despre mulțimea de romi, fără bilete, dar înarmate cu cuțite, care ar face teroare pe trenul Sofia-București sau că Orient Express ar trebui să fie plasat sub supravegherea poliției pentru a evita Raidurile romilor. În această atmosferă de ură rasistă, mulți români sunt, de asemenea, conștienți de faptul că sfârșitul regimului Ceaușescu se materializează în esență prin condiții de viață și mai precare. De atunci, în întreaga țară se dezvoltă o adevărată campanie de pogromuri împotriva romilor. La 24 decembrie 1989, în satul Virghie, sătenii ucid doi romi și își ardeau casa. La Turulung, la 11 ianuarie 1990 au fost incendiate 36 de case aparținând romilor. La 29 ianuarie au fost focate cinci case în Reghin, patru romi au fost uciși și șase case au fost arse în Lunga la 5 februarie și așa mai departe.

Între 13 și 15 iunie, minorii au fost luați cu trenul în București de către guvern pentru a opri protestele împotriva lui Illescu (apoi șef al guvernului). Supravegheați de ofițeri de poliție, acești mineri s-au deplasat și la așezările de romi din suburbiile Bucureștiului : taberele au fost distruse, bărbații bătut până când au pierdut cunoștința și femeile au fost violate. Mulți romi au fost apoi încarcerați și eliberați doar câteva săptămâni mai târziu, fără ca acuzațiile să fie aduse împotriva lor. În Cuza Voda, 34 de case aparținând romilor sunt arse, iar la 12 august, la Catinul Nou, 29, etc. Astfel de violență, aproape zilnic, are loc, uneori însoțită de linsare. Se întâmplă că cauza oficială a acestor izbucniri de violență rasistă este o simplă bătaie de cap într-o promisiune între gadje și romi. În acest caz, poliția intervine, după pogromuri, pentru a opri romii care au participat la luptă. După un astfel de pogrom în noaptea de la 12 până la 13 octombrie 1993, o comisie guvernamentală publică un raport care spune că "evenimentele nu au motivații etnice", apoi explică faptul că comunitatea romă are partea sa de responsabilitate de la :

"- Este un pericol pentru stabilitatea etnică a satului, deoarece acestea au între cinci și zece copii pe familie ;

Nu sunt nativi din sat și s-au stabilit acolo după 1977.

Ei nu dețin teren și astfel "unii trăiesc din furt".

Nivelul cultural este foarte scăzut, iar mulți sunt analfabeți. Acestea aparțin religiei ortodoxe, dar nu respectă ritualurile și ceremoniile tradiționale ale acestei religii.

Spre deosebire de români și maghiari, ei nu au format o societate agrară.

Ei distrug ordinea prin violență verbală, discuții obscene, limbaj trivial, fură proprietatea altora și, uneori, comită lovituri și răni. "

Acest raport, o adevărată sinteză a prejudecăților rasiste împotriva romilor, este semnificativă în modul în care poliția și justiția românească se ocupă de aceste pogromuri mortale.

Acest tip de violență pe scară largă împotriva romilor a continuat pe parcursul anilor 1990. De atunci, potrivit raportului Comisiei Europene împotriva rasismului și intoleranței (publicat la 23 aprilie 2002) violente, cum ar fi cele care au avut loc în anii 1990 între majoritatea și grupurile minoritare ale populației, inclusiv comunitatea romilor / țiganilor, au încetinit ". Cu toate acestea, discriminarea persistă la toate nivelurile : violența polițienească obișnuită, politicile municipale care au ca scop scoaterea romilor din oraș, segregarea în școli, discriminarea în angajare (chiar și în ANPE, uneori se întâmplă ca ofertele de locuri de muncă arată clar că nu sunt destinate romilor), discriminarea în ceea ce privește accesul la asistență medicală sau anumite beneficii sociale, articole de presă și rapoarte de televiziune care prezintă în mod regulat romi ca delincvenți etc. . La acestea se adaugă partidele rasiste de extremă dreaptă, în special Partidul România Mare (Marele România) și propaganda lor anti-romă (și antisemită și anti-maghiară). Noul Drept apare postere cu sloganuri "Moartea tiganilor ! Sau "romii din România !" În această situație, cât de surprinzător este faptul că romii din România sunt în continuare victime ale violenței rasiste ? Pe 13 martie, aproximativ 15 bărbați înarmați cu lilieci de baseball au atacat un cartier romani în satul Sabolciu, la 8 mai 2002, aproximativ 200 de fani ai fotbalului au atacat un cartier de romi din București. În timp ce striga "țiganii din România", atacatorii au bătut romi, au zdrobit casele și au distrus ușile pentru a intra în case.

Romii Desrrobireja din România continuă să cucerească.

Unele surse : Ian Hancock, "Sclavia romilor" și "Sindromul pariei" din "Patrin" Claire Auziaz "Samudaripen, Genocidul țiganilor", Editions L’esprit Frappeur, Paris 1999

Articolul din HOBOCTb nr. 10 - decembrie 2002

[1] Termenul oficial al României nu apare decât în 1861, după unirea principatelor Țării Românești și Moldovei. Țara Românească este regiunea Bucureștiului, în timp ce Moldova este cea din Iași. Țara care se numește astăzi Moldova se naște din unitatea Basarabiei și a Transnistriei.

[2] "Rom" înseamnă "om" în limba romani, și prin acest termen se desemnează ei înșiși. Ca și în limba română, termenul "Tsigan" a devenit sinonim cu sclavul, folosim cuvântul francez "țigan" doar pentru a traduce sclavia și / sau textele rasiste.

[3] Gadjé : plural de "gadjo", termenul pentru toți romii care nu sunt din "popoarele călătoriei".

[4] Această acuzație se găsește încă într-un articol din 1929 despre descendenții lui Netoci !

[5] Un roman al lui Matéo Maximoff "Prețul libertății" se ocupă tocmai de o revoltă a romilor în secolul al XIX-lea în România (ediția Wallada).

[6] Se estimează că 500.000 de țigani europeni au fost victime ale genocidului în timpul nazismului, o cifră proporțională cu cea a genocidului evreiesc. În majoritatea țărilor, soarta romilor era similară cu cea a evreilor : masacrarea de către unitățile SS în URSS, exterminarea în lagărele de detenție pentru romi și sinti din Germania, Austria și Polonia etc.

[7] Dacii erau poporul care locuia în România de astăzi înainte de cucerirea romană în anul 101.

Histoire des Roms de Roumanie : Sept siècles d’oppression

L’esclavage en Valachie et Moldavie [1]

Partis d’Inde entre l’an 800 et 950, on estime que les Roms [2] arrivent dans le sud-est de l’Europe dans le dernier quart du 13ème siècle. Arrivés comme des hommes libres dans la principauté de Valachie, ils apportent avec eux des savoirs-faire artisanaux (en particulier dans le travail du fer) d’Inde et de l’Europe byzantine. Cette venue de travailleurs qualifiés est alors une bénédiction pour les seigneurs valaches et moldaves qui ont besoin d’une force de travail. Les seigneurs féodaux, tout d’abord en dehors de toute base légale, commencent à réduire en esclavage ce peuple. Des mesures de plus en plus sévères sont alors prises par les propriétaires terriens, les seigneurs et les monastères pour obliger cette force de travail à rester sur place. Il est à noter que face à l’esclavage, des Roms ont tenté de fuir vers l’Allemagne ou la Pologne, mais, à cause de leur teint mat, on les considérait comme des « musulmans » et, face aux cruautés qu’on leur infligeait, ils sont repartis se cacher vers les montagnes des Carpates, où ils sont retombés entre les mains des esclavagistes. Les premières traces écrites de cet esclavage date du règne de Rudolf IV en 1331-1355, où les Roms sont décrits comme étant la propriété de monastères et de propriétaires terriens. Mais ce n’est que sous le règne de Basile le Loup de Moldavie (1634-1654) qu’est instituée une loi en quarante points concernant les esclaves Roms. A partir de 1500 d’ailleurs, le terme roumain tsigan devient synonyme d’esclave. Les esclaves sont alors divisés en tsigani de ogor, esclaves des champs, et tsigani de casali, esclaves de maison, ces derniers se subdivisant en sclavi domnesti, les esclaves des nobles, sclavi curte, esclaves de la cour, sclavi monastivesti, esclaves de l’Eglise, etc… Les esclaves sont alors soumis à différents travaux, comme laboureurs, chercheurs d’or, forgerons, serviteurs, cuisiniers, montreurs d’ours ou musiciens. Il est à noter que, si certains Roms étaient utilisés comme musiciens, il était interdit à ceux qui avaient un autre travail de posséder des instruments de musique. Le passage de la Moldavie et de la Valachie sous administration turque au 16ème siècle (tout en conservant une autonomie relative), puis sous domination ottomane directe au 18ème siècle, ne change pas grand chose pour les esclaves romani.

Au 19ème, le code de Basile le Loup est oublié, si bien que de nouvelles réglementations apparaissent. Ainsi, en 1818, le code pénal de Valachie inclut les articles suivants :

 » Section 2 : les tsiganes naissent esclaves. Section 3 : tout enfant né d’une mère esclave est esclave Section 5 : tout propriétaire a le droit de vendre ou de donner ses esclaves Section 6 : tout tsigane sans propriétaire est la propriété du Prince. « Quant au code pénal moldave de 1833, il précise :

 » Section II.154 : des mariages légaux ne peuvent avoir lieu entre des personnes libres et des esclaves. Section II.162 : Les mariages entre esclaves ne peuvent avoir lieu sans le consentement de leurs propriétaires. Section II.174 : Le prix d’un esclave doit être fixé par le tribunal, selon son age, sa condition et sa profession. « Les roms sont vendus et achetés à des foires aux esclaves, le prix, au 19ème étant généralement d’une pièce d’or par kilo, sans égard pour les liens familiaux qui unissent des Roms entre eux (malgré une loi de 1757 qui interdit de vendre les enfants séparément de leurs parents), le plus souvent » par lot « .

A ce propos, Kogalniceanu, tsiganologue roumain du 19ème siècle, écrit : « Quand j’étais jeune, je voyais dans les rues de Iassy des êtres humains aux mains et pieds enchaînés, certains même portant des anneaux de fer autour du cou et de la tête. Des peines cruelles de fouet, de privation de nourriture, d’enfumage, de maintien nus dans la neige ou dans la rivière gelée, tels étaient les traitements infligés aux Gitans. La sainteté de leurs mariages et de leurs liens familiaux n’étaient pas respectés. On arrachait la femme à son mari, la fille était séparée de force de sa mère, on arrachait les enfants des bras de leurs parents, on les séparait et on les vendait aux quatre coins de la Roumanie. Ni les hommes, ni les lois n’avaient pitié de ces malheureux êtres humains« Les » mariages » entre roms sont le plus souvent arrangés entre les propriétaires pour de simples questions de reproduction, un prêtre officialisant l’union avant qu’on les force à se reproduire. Si le code de Basile le Loup prévoit que « un tsigane qui viole une blanche doit être brûlé vif « , les propriétaires ne se gênent pas pour violer des esclaves, si bien qu’au 19ème siècle, le journaliste français Félix Colson note que de nombreux esclaves roms sont blonds. Pour avoir une idée des conditions de vie des esclaves de maison, on peut citer Félix Colson qui, en visite chez un baron roumain, indique dans ses mémoires que » la misère se lit tellement sur leurs corps qu’à les regarder, on risque de perdre l’appétit « . Il est à noter que si la loi n’autorisait pas un baron à tuer son esclave, cette pratique était néanmoins courante (la loi n’interdisant pas de toute façon les châtiments corporels qui pouvaient se terminer par la mort de l’esclave).

Vers la Desrrobireja (émancipation) ?

Bien souvent, l’histoire d’un peuple opprimé n’est écrite que comme la succession des oppressions qu’il subit, sans qu’il soit question de résistance. Cette façon d’écrire l’histoire, même si cela est fait dans un but progressiste, peut toutefois faire passer l’idée que les opprimés seraient » naturellement » soumis. Il est donc important de souligner que tous les Roms ne subissaient pas l’esclavage passivement. C’est ainsi que dans les Carpates, des Roms affranchis ou évadés, parfois liés aussi à des gadjé [3], ont formé des communautés semi-nomades, les Netoci. Considérés par l’idéologie dominante comme » les plus dépravés » des Roms, accusés de cannibalisme [4], ils sont vus comme des héros par le peuple romani soumis à l’esclavage. D’ailleurs, lorsque au début du 19ème, les barons tentent de les réduire à nouveau en esclavage, les Netoci se lancent dans une guerre de guérilla qui ne cessera qu’avec l’abolition de l’esclavage. De nombreux soulèvements d’esclaves contre leurs propriétaires ont également eu lieu [5].

Dans la société roumaine aussi, les idées progressistes se développent et des voix commencent à se faire entendre pour dénoncer l’esclavagisme. C’est ainsi que Kogalniceanu écrit en 1837 : « Les Européens organisent des sociétés philanthropiques pour l’abolition de l’esclavage en Amérique, alors que sur leur propre continent 400.000 Tsiganes sont maintenus en esclavage « . De plus, le passage du mode de production féodal au mode de production capitaliste rend l’esclavage de plus en plus dépassé. Des propriétaires terriens et l’Eglise commencent à affranchir leurs esclaves, préférant une force de travail salarié. C’est ainsi qu’en 1844, l’Eglise Moldave libère ses esclaves, imités en 1847 par l’Eglise de Valachie. La révolution démocratique-bourgeoise de 1848 est menée par les » bonjouristes « , des patriotes radicaux, contre l’empire ottoman. Les leaders révolutionnaires proclament que » Le peuple roumain rejette la pratique inhumaine et barbare de la possession d’esclaves, et annonce la libération immédiate de tous les tsiganes appartenant à des propriétaires privés « . Mais, dès 1849, les forces turques au sud et russes au nord réoccupent les deux principautés, et réintroduisent les anciennes lois, dont l’esclavage. Les barons arrivent sans trop de peine à récupérer leurs anciens esclaves. Cependant, malgré la réaction, la lutte pour l’abolition de l’esclavage continue, et l’esclavage devient illégal le 23 décembre 1855 en Moldavie et le 8 février 1856 en Valachie. En 1856, le traité de Paris reconnaît l’autonomie des deux provinces roumaines dans le cadre de l’empire ottoman. Le nouveau dirigeant des provinces, qui s’appellent Roumanie à partir de 1861, le Prince Ioan Alexandru Couza, instaure à nouveau l’esclavage pour les Roms et le servage pour les paysans. Ce n’est qu’en 1864, suite au coup d’Etat mené par Koglniceanu, que l’esclavage et le servage sont définitivement abolis en Roumanie. Représentant de l’aile la plus radicale de la bourgeoisie, Koglniceanu prévoit même une réforme agraire qui, en théorie, devrait profiter aux serfs et esclaves libérés. Or, les fractions les plus réactionnaires de la bourgeoisie et les barons complotent pour donner en février 1866 le pouvoir au roi Charles 1er de Hohenzollern. De plus, malgré l’autonomie, la Roumanie reste très dépendante de l’empire ottoman et de ses structures féodales. Ainsi, même libérés de l’esclavage, les Roms continuent de vivre dans des conditions dramatiques. Nombreux d’ailleurs sont les Roms qui fuient le pays, craignant un retour à l’esclavage, d’abord dans les pays voisins, puis jusqu’en Scandinavie ou en Europe de l’Ouest, voire en Amérique. Les Roms qui ne quittent pas la Roumanie restent le plus souvent dans les villages où ils vivaient quand ils étaient esclaves, près des monastères. Tous les reportages de l’époque parlent de la misère dans laquelle vivent les Roms : habillés de guenilles, soumis à la faim, la » liberté » offre aux Roms un statut guère plus enviable que celui qu’ils connaissaient esclaves. En plus de la pauvreté, les Roms doivent subir le racisme à leur encontre. C’est ainsi par exemple que deux voyageurs américains, au début du 20ème siècle, racontent comment, alors qu’ils offraient du chocolat à deux petits mendiants roms, les deux enfants se sauvent en criant » Moarte ! Moarte ! » (Mort ! Mort !). En effet, à de nombreuses reprises après leur » émancipation « , les Roms se sont vus offrir de la nourriture empoisonnée, un moyen utilisé pour se débarrasser d’eux, si bien qu’une des premières leçons qu’apprennent les enfants roms à cette époque est de ne jamais accepter de nourriture d’un étranger.

A partir de la fin du 19ème, des Roms, essentiellement ceux qui ont réussit à faire des études, commencent à s’organiser pour exiger l’égalité avec les gadjé.

La dictature d’Antonescu et la déportation en Transnistrie C’est dans cette atmosphère de misère et de racisme que les Roms traversent l’histoire de la Roumanie, son indépendance (reconnue par le congrès de Berlin en 1878), la participation de la Roumanie à la première guerre mondiale de 1916 à 1918 aux côtés des alliés, puis le rattachement à la Roumanie de la Bucovine et de la Transylvanie (prises à la Hongrie) ainsi que de la Bessarabie (prise à la Russie). Face à la crise mondiale de 1929 et aux grèves ouvrières qui ripostent à la misère (notamment les grèves des chemins de fer et des ouvriers de l’industrie pétrolière), le parti de la » Garde de Fer « , groupe fasciste créé dans les années 20 par Horia Sima (et où on trouve notamment Ionesco, Mircea Eliane ou Cioran) est soutenu par une fraction croissante de la bourgeoisie. Une atmosphère raciste devient de plus en plus pesante dans le pays, avec des pogroms fréquents en Moldavie et en Bessarabie à l’encontre des juifs et des roms. Par le biais de l’influence du nazisme et en particulier des thèses de Ritter, le racisme anti-rom se construit un corpus idéologique » scientifique « . Il ne s’agit plus seulement de décrire les Roms comme des » voleurs » et leurs femmes comme des » débauchées « , mais aussi, comme Ion Facaoaru, le principal théoricien roumain du racisme anti-roms, de lutter contre « le péril tsigane d’appauvrissement génétique du peuple roumain « . Dès 1938, un Commissariat Général aux Minorités est créé, chargé particulièrement, de la « question tsigane ». Les universités, et en particulier celle de Cluj, se tournent vers l’étude de l’anthropologie eugéniste. L’idéologie du « sang pur » de la » race roumaine » menacée par » l’impureté tsigane » se développe.

En 1940, le roi Carol II abdique en faveur de son fils Michel I, qui appelle au pouvoir le fasciste Antonescu, soutenu par la Garde de Fer, et qui se proclame Conductator de la Roumanie, tandis que l’URSS, dans le cadre du pacte germano-soviétique occupe la Bessarabie et la Bucovine, et que la Hongrie du fasciste Horty annexe le nord de la Transylvanie. La Roumanie devient un Etat « National-Légionnaire » et s’allie avec l’Allemagne nazie.

En 1940, le ministère de l’intérieur interdit aux Roms « nomades » de « rôder pendant l’hivers« .

En 1941, Hitler offre la Transnistrie à la Roumanie, en compensation de la Transylvanie. C’est cette même année que la stérilisation des femmes roms est instituée. En mai 1942, Antonescu ordonne un recensement général de la population rom, 208.700 Roms sont recensés dans le pays. Le 1er juin, commence la déportation des Roms « nomades et semi-nomades » en Transnistrie. Le 11 août, l’Inspecteur Général du Recensement déclare que 84% des Roms « nomades et semi-nomades » ont traversé le Dniestr. Les ordres précisent de n’informer en rien les déportés sur leur destination. Une fois en Bessarabie, ils doivent changer leur argent en Reichsmarks et sont ensuite assignés à une localité. Un maire de village publie en 1945 ses souvenirs sur cette période : « Fin août 1942 commencèrent à arriver à Trihai, sur le fleuve Bug, des Roms. Ils furent répartis dans les fermes environnantes ; en une semaine, ils furent quinze milles Roms à arriver. Ils étaient dans un état incroyable de misère. Il y avait beaucoup de vieillards, certains étaient nus« . A partir du 12 septembre 1942, commence la déportation des Roms sédentaires. Ils sont déportés en train, y compris les enfants non accompagnés. Ils ne sont autorisés à prendre qu’un seul bagage à main, tout le reste (terrains, maisons, animaux, etc.) est confisqué. La rafle des roms sédentaire dure huit jours. Les seuls Roms qui évitent la déportation sont ceux des familles de soldats, une mesure prise à la suite de mutineries de soldats roms sur le front lorsqu’ils apprenaient la déportation de leur famille. En Transnistrie, les conditions de vie sont dramatiques : famine, froid, et typhus, sans compter ceux qui sont abattus parce qu’ils tentent de s’évader. Certains, y compris l’hivers, étaient nus. La famine est telle que certains Roms mangent des chevaux, alors que pour la majorité d’entre eux la viande de cheval est taboue. Entre 1941 et 1943, trois cent mille juifs furent également déportés en Transnistrie. Dès fin 1943, Antonescu comprend que l’Allemagne ne gagnera pas la guerre, les déportations cessent, le roi Michel dissout le gouvernement Antonescu le 23 août 1944, puis déclare la guerre à l’Allemagne. De 1941 à 1943, on estime à 36.000 le nombre de Roms morts en déportation en Transnistrie [6].

Le stalinisme

L’armistice est signé le 13 septembre 1944, et le ministre de l’intérieur exhorte alors les Roms à reprendre leurs activités traditionnelles en Roumanie. En 1948, la Roumanie devient une démocratie populaire, sous le joug de l’URSS stalinienne. De nombreux assassinats, tortures, arrestations arbitraires, etc. sont organisés pour permettre à un PC qui ne regroupait que quelques centaines d’adhérents en 1945 de prendre le pouvoir. Il ne semble pas que sous le pouvoir de Gheorghiu Dej, alors secrétaire du PCR, une différence existe entre le sort réservé aux Roms et ceux des autres citoyens de Roumanie, les discriminations racistes s’exerçant plus particulièrement à l’encontre de Hongrois, de Serbes ou de Croates. Les Roms restent néanmoins essentiellement utilisé comme main d’œuvre non-qualifiée de l’industrie et de l’agriculture.

En 1965, Nicolae Ceausescu prend la tête du PC. La Roumanie connaît la plus forte croissance économique de tous les pays d’Europe, et prend ses distances avec l’URSS. Seul pays du pacte de Varsovie qui n’envoie pas ses chars à Prague en 1968, la Roumanie de Ceausescu devient le plus convenable des pays de l’Est pour l’Occident. De Gaule, en voyage officiel en Roumanie en 1968, proclame « La Roumanie aux Roumains« .

Plutôt indépendante par rapport à l’URSS, la Roumanie développe une idéologie ultra-nationaliste. Ceausescu déclare à plusieurs reprises la supériorité de la race « Dace » [7]. En dehors de la campagne nationale de 1977 qui confisqua tout l’or (bijoux en particulier) appartenant aux Roms, il existe peu de documents sur la situation particulière des Roms durant la dictature de Ceausescu, mais un fait est avéré : sur les 80.000 enfants trouvés dans les orphelinats roumains en 1990 (en fait de véritables mouroirs), 80 % étaient des enfants Roms (alors que les roms ne représentent que 10% à 20% de la population roumaine). Et on connaît les conditions de » vie » dans ces orphelinats : un minimum d’attention, de soin, et de confort, des épidémies de sida, d’hépatites, et de choléra provoquées par du matériel de transfusion non stérile, etc. Si bien qu’on évalue entre 50 et 60% le taux de mortalité annuelle dans ces orphelinats. Selon l’article de Ian Hancok, « La race des seigneurs de Ceausescu et la force de travail robotisé des tsiganes« , ce nombre incroyablement élevé d’enfants roms dans ces orphelinats serait le résultat d’une politique raciste cohérente du régime totalitaire. Au nom de la supériorité raciale des Daces, il aurait fallu transformer les Roms en un peuple de travailleurs serviles, avec un statut proche de celui de l’esclavage, et ces orphelinats auraient eu pour but d’exterminer le surplus de main d’œuvre rom.

De la » révolution » à nos jours

La « révolution » roumaine de décembre 1989 n’a finalement été qu’un coup d’Etat, une clique proche du pouvoir se débarrassant du couple Ceausescu. La chute du régime Ceausescu est marqué par une atmosphère de racisme dont les Roms sont les premières victimes. Des rumeurs circulent comme quoi les Roms auraient tous étaient des agents de la Securitate ou même que Ceausescu lui-même aurait été un Rom. La presse, elle, ne cesse de publier des articles sur des foules de Roms, sans tickets mais armés de couteaux, qui sèmeraient la terreur dans le train Sofia-Bucarest, ou que l’Orient express devra être placé sous surveillance policière pour éviter les raids romani. Dans cette atmosphère de haine raciste, de nombreux roumains se rendent en plus compte que la fin du régime Ceausescu se matérialise essentiellement par des conditions de vie plus précaires encore. Dès lors, une véritable campagne de pogroms anti-roms se développe dans toute la Roumanie. Le 24 décembre 1989, dans le village de Virghie, des villageois assassinent deux Roms et brûlent leur maison. A Turulung, 36 maisons appartenant à des Roms sont incendiées le 11 janvier 1990. Le 29 janvier, ce sont cinq maisons qui sont incendiées à Reghin, quatre Roms sont assassinés et six maisons incendiées à Lunga le 5 février, etc.

Du 13 au 15 juin, des mineurs ont été amenés en train à Bucarest par le gouvernement pour réprimer des manifestations anti-Illescu (alors chef du gouvernement). Encadrés par des officiers de police, ces mineurs se sont aussi dirigés vers les campements roms de la banlieue de Bucarest : des campements ont été détruits, des hommes battus jusqu’à ce qu’ils perdent connaissance et des femmes violées. De nombreux Roms ont alors été emprisonnés et relâchés seulement quelques semaines plus tard, sans qu’aucune charge ne puisse être retenue contre eux. A Cuza Voda, 34 maisons appartenant à des roms sont incendiées et 29 à Catinul Nou le 12 août, etc. De telles violences, quasiment quotidiennes, ont lieu, parfois accompagnés de lynchages. Il arrive que la cause officielle de ces flambées de violences racistes soit une simple rixe à une sortie de bal entre gadjé et roms. Dans ce cas la police intervient, après les pogroms, pour arrêter les roms qui avaient participés à la rixe. Après un tel pogrom dans la nuit du 12 au 13 octobre 1993, une commission gouvernementale publie un rapport où l’on peut lire que « les évènements n’ont pas motivations ethniques« , puis expliquent que la communauté romani a sa part de responsabilité puisque :

 » – Elle est un danger pour la stabilité ethnique du village puisqu’ils ont entre cinq et dix enfants par famille ;

Ils ne sont pas natifs du village et ne s’y sont installé qu’après 1977.

Ils ne possèdent pas de terre, et donc » certains vivent du vol « .

Le niveau culturel est très bas et nombreux sont ceux qui sont illettrés « .

Ils appartiennent à la religion orthodoxe mais n’observent pas les rites et cérémonies traditionnels de cette religion .

Contrairement aux Roumains et aux Hongrois, ils n’ont pas formé de société agraire.

Ils perturbent l’ordre par des violences verbales, des discussions obscènes, un langage trivial, volent le bien d’autrui et commettent parfois des coups et blessures. »

Ce rapport, véritable synthèse des préjugés racistes dont sont victimes les Roms, est significatif de la façon dont la police et la justice roumaines traitent alors ces pogroms meurtriers.

Ce genre de violences de grandes envergures à l’encontre des Roms a perduré pendant toutes les années 90. Depuis, si on en croit le rapport de la Commission Européenne contre le Racisme et l’Intolérance (rendu public le 23 avril 2002), « les affrontements violents, comme ceux qui se sont produits durant les années 90 entre les groupes majoritaires et minoritaires de la population, notamment avec la communauté rom/tsigane, se sont apaisés« . Pourtant, les discriminations subsistent à tous les niveaux : violences policières régulières, politiques municipales dont le but est de chasser les Roms de la ville, ségrégation dans les écoles, discriminations à l’embauche (même dans les ANPE, il arrive que des annonces d’offres d’emplois précisent clairement qu’elles ne s’adressent pas aux roms), discriminations quant à l’accès aux soins ou à certaines aides sociales, articles de presse et reportages télévisés présentant régulièrement les roms comme un peuple de délinquants, etc. A cela s’ajoute les partis d’extrême droite raciste, essentiellement le Parti Romania Mare (Parti de la Grande Roumanie) et leur propagande anti-roms (et aussi antisémite et anti-magyars). La Nouvelle Droite colle régulièrement des affiches avec pour slogans « Mort aux tsiganes ! » ou « Les roms hors de Roumanie !« . Dans cette situation, comment s’étonner que les Roms de Roumanie restent toujours victimes de violences racistes. C’est ainsi que le 13 mars, une quinzaine d’hommes armés de battes de base-ball ont attaqué un quartier romani dans le village de Sabolciu, le 8 mai 2002, environ 200 supporters de foot ont attaqué un quartier rom à Bucarest. Tout en criant « les tsiganes hors de Roumanie« , les agresseurs tabassaient des Roms, cassaient les carreaux des maisons et détruisaient les portes pour entrer dans les habitations.

La Desrrobireja des roms de Roumanie reste toujours à conquérir.

Quelques sources : Ian Hancock, « Roma Slavery » & « The Pariah Syndrome » in « Patrin« Claire Auziaz « Samudaripen, le génocide des tsiganes« , Editions L’esprit Frappeur, Paris 1999 Article de HOBOCTb n° 10 – décembre 2002

[1] Le terme officiel de Roumanie n’apparaît qu’en 1861, après l’unification des principautés de Valachie et de Moldavie. La Valachie est la région de Bucarest, tandis que la Moldavie celle de Iasi. Le pays qui aujourd’hui s’appelle Moldavie est par contre né de l’unité de la Bessarabie et de la Transnistrie.

[2] » Rom » signifie » homme » en langage romani, et c’est par ce terme qu’ils se désignent eux-mêmes. Comme en roumain le terme » tsigan » est devenu synonyme d’esclave, nous n’employons le mot français » tsigane » que pour traduire des textes d’esclavagistes et/ou de racistes.

[3] Gadjé : pluriel de » gadjo « , terme désignant pour les Roms tous ceux qui ne sont pas originaires des « peuples du voyage ». [4] Cette accusation se retrouve encore dans un article de 1929 sur les descendants des Netoci !

[5] Un roman de Matéo Maximoff » Le prix de la liberté » traite justement d’une révolte romani au 19ème siècle en Roumanie (édition Wallâda).

[6] On estime à 500.000 le nombre de tsiganes d’Europe victimes du génocide sous le nazisme, un chiffre qui, en proportion, est équivalent à celui du génocide juif. Dans la majorité des pays, le sort réservé au Roms fut semblable à celui des juifs : massacre par des unités de la SS en URSS, extermination dans les camps de la mort pour les Roms et Sintis d’Allemagne, d’Autriche et de Pologne, etc.

[7] Les Daces étaient le peuple qui habitait l’actuelle Roumanie avant la conquête romaine l’an 101.

Répondre à cet article

SPIP | squelette | | Plan du site | Suivre la vie du site RSS 2.0